Prea multe date biografice despre mitropolitul Iorest nu se cunosc. Se ştie doar că era originar din Transilvania şi că, din botez, se numea Ilie. încă din copilărie a fost dat la carte în mănăstirea Putna, unde mai târziu a şi fost călugărit, primind numele Iorest. După ce a fost hirotonit preot, a fost ales mitropolit al Transilvaniei la stăruinţele domnului Moldovei Vasile Lupu. Hirotonia întru arhiereu a fost săvârşită de mitropolitul Teofil al Ţării Româneşti, în luna noiembrie a anului 1640, la Târgovişte.

Noului mitropolit i s-a fixat un „program” de către principele Rakozcy, prin care i se cerea, printre altele, traducerea, tipărirea şi răspândirea printre ortodocşi a rugăciunilor calvine şi, mai ales, a Catehismului calvinesc, acesta urmând a fi predat copiilor ortodocşi în cadrul unor ore speciale. Pentru că a refuzat să-şi înstrăineze păstoriţii de la dreapta credinţă, „a îndemnat diavolul pe popa cel mare al Craiului, pe Gheorghe Csulay, care este în eresul luterănesc precum şi însuşi Craiul şi toţi ungurii, şi au calomniat pe acest Orest la craiul, aducând asupra lui un mare neadevăr. I-au luat tot ce avea, şi pre dânsul l-au închis în temniţă unde a şezut nouă luni, împreună cu mulţi ierei şi creştini, nu pentru vre-o vinovăţie ci pentru credinţa creştinească pentru că nu voia a se perverti la îuteranism” (fragment dintr-o scrisoare adresată ţarului Rusiei de către ierarhii moldoveni, în anul 1645).

În noiembrie 1643, mitropolitul lorest a reuşit să se elibereze din închisoare pe baza chezăşiei a 24 de persoane, obligându-se să plătească, în schimb, vistieriei crăieşti 1000 de taleri. Din Transilvania, lorest s-a întors ia Putna şi de aici a plecat în Rusia pentru a strânge milostenie. La 26 august 1645, vlădica lorest a fost primit de ţar, căruia i-a dăruit părticele din moaştele sfântului Dumitru. După câteva luni petrecute în Moscova, mitropolitul lorest s-a înapoiat în Moldova cu daruri bogate, răscumpărându-şi chezaşii.

Restul vieţii, mitropolitul lorest şi î-a petrecut la mănăstirea sa de metanie, Putna, unde a trăit până spre sfârşitul deceniului opt al veacului al XVIII-lea. Pe una din filele unui Minei putnean s-a găsit următoarea însemnare: „Să se ştie când a murit vlădica lorest: anul 1678, martie, 12″. După tradiţie, mormântul mitropolitului se găseşte lângă Sfântul Altar, în exteriorul bisericii Putnei. Pentru suferinţele îndurate, precum şi pentru mărturisirea dreptei credinţe în Transilvania, mitropolitul Ilie lorest a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 28 februarie 1950, fiind pomenit în fiecare an în ziua de 24 aprilie.

fragment din Articolul “Ierarhi Ingropați la Mănăstirea Putna” din revista “Cuvinte catre tineri” scris de monahul Alexie Cojocaru.

Dupa inlaturarea lui Ilie Iorest din scaunul de mitropolit al Transilvaniei, in 1643, soborul protopopilor romani ardeleni a ales in locul sau pe ieromonahul Stefan (din botez Simion), din manastirea de la Alba Iulia. In timpul pastoririi lui s-a tiparit Noul Testament de la Alba Iulia, in anul 1648, prima editie in romaneste, cu o impresionanta prefata, scrisa probabil de mitropolit, in care se punea problema unitatii limbi romanesti.

In vara anului 1656, dupa moartea lui Simion Stefan, in scaunul vacant a fost ales protopopul vaduv Simion Brancovici din Ineu (jud. Arad). Spre deosebire de alti mitropoliti din trecut, viata lui este destul de bine cunoscuta, dintr-o Cronica scrisa de fratele sau, invatatul Gheorghe Brancovici. Din aceasta Cronica aflam ca viitorul mitropolit facea parte dintr-o veche familie sarbeasca, se pare, originara din Hertegovina. Pe la sfarsitul secolului al XVI-lea, aceasta familie s-a refugiat in partile Aradului, din pricina expansiunii turcesti; traind vreme indelungata printre romani, familia respectiva s-a romanizat. Din sanul ei s-au ridicat cativa episcopi care au pastorit la Ineu (jud. Arad), numit pe atunci Ienopole: Matei, apoi fiul sau Sava si Longhin, hirotonit “mitropolit” de catre patriarhul Chiril Lucaris.

Viitorul mitropolit al Ardealului s-a nascut in jurul anului 1620, in Ineu, primind la botez numele Simeon. A invatat carte in casa parinteasca, apoi a calatorit prin Ungaria, Serbia, Bulgaria si, in cele din urma, s-a indreptat spre manastirea Comana, din Tara Romaneasca, unde se retrasese vladica Longhin, fratele tatalui sau. Desigur, acolo si-a completat si invatatura. Afland de moartea tatalui, a doi frati si a unei surori, s-a reintors acasa, s-a casatorit, a avut copii, dar acestia i-au murit de mici. Intre timp a murit Gheorghe Brancovici, protopopul Ineului, o alta rudenie. Credinciosii de acolo l-au rugat atunci pe tanarul Simeon sa-si inchine viata slujirii lui Dumnezeu ca preot-protopop. Raspunzand la staruintele acestora a plecat in Tara Romaneasca, unde a fost hirotonit preot, la Targoviste, de catre mitropolitul Stefan, care pastorea atunci. Dupa hirotonie si un popas la manastirea Comana, preotul Simon s-a reintors la turma sa duhovniceasca din Ineu. Aici afla cu durere ca sotia ii murise cu putine zile inainte de hirotonie, iar batrana sa mama se calugarise. Invingand necazurile vaduviei, a pastorit mai multi ani ca preot-protopop in Ineu, ingrijindu-se nu numai de viata duhovniceasca a pastoritilor sai, ci si de apararea lor in fata invadatorilor turci, a caror stapanire se intinsese pana in partile vestice ale teritoriului romanesc de astazi.

In vara anului 1656 se petrece o noua schimbare in viata preotului-protopop din Ineu, fiind ales in scaunul vacant de mitropolit al Transilvaniei, cum am aratat mai sus. Potrivit vechiului obicei, a plecat in Tara Romaneasca, unde a fost calugarit sub numele Sava, in catedrala mitropolitana din Targoviste, la praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, iar dupa trei zile a fost hirotonit arhiereu, in aceeasi catedrala, de catre mitropolitul Stefan, unchiul sau Longhin si alti arhierei. Incarcat cu daruri oferite de domnitorul Constantin Serban Basarab si vladicii tarii, s-a reintors la fiii sai duhovnicesti, fiind primit cu mare cinste si instalat la Alba-Iulia.

Desi indelungata, pastoria lui ca mitropolit a fost mult tulburata de propoganda calvina pe care incercau sa o desfasoare printre romanii ortodocsi conducatorii confesiunii calvine maghiare, sprijiniti de principii Transilvaniei, dar si din cauza razboaielor si a schimbarilor politice care au avut loc in primii ani de pastorire. Astfel, in anii 1659-1661, Sava a fost chiar inlocuit cu alti doi mitropoliti: cu Ghenadie III, iar dupa moartea acestuia, cu Daniil. Abia in aprilie 1662 a primit o noua diploma de confirmare in scaun din partea noului principe calvin al Transilvaniei, Mihail Apaffi. De acum inainte pastorirea lui s-a desfasurat fara intrerupere pana in 1680, desi cu multe neajunsuri, provocate de refuzul sau de a colabora cu principele si cu ceilalti conducatori ai confesiunii calvine.

Datorita greutatilor materiale prin care trecea Biserica sa, in anul 1668 mitropolitul Sava a fost nevoit sa plece in Rusia dupa ajutoare, asa cum facusera Ilie Iorest si chiar unchiul sau, mitropolitul Longhin. Calatoria este descrisa pe larg in Cronica fratelui sau Gheorghe, care il insotea. A stat in Moscova vreo trei luni, fiind primit in doua randuri de tarul Alexei Mihailovici Romanov, care i-a oferit mai multe ajutoare pentru Mitropolia sa, cu dreptul – pentru el si urmasii sai – de a calatori in Rusia dupa ajutoare tot la sapte ani. La sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel a slujit in biserica Uspenia din Kremlin, alaturi de patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei, cel al Moscovei si alti ierarhi, rusi sau straini, prezenti la lucrarile unui mare sinod convocat atunci la Moscova.

Dupa reintoarcerea din aceasta calatorie, pentru mitropolitul Sava a inceput o perioada de noi asupriri din partea lui Mihail Apaffi si a celorlalti carmuitori calvini, constienti ca acea calatorie la Moscova i-a intarit increderea in biruinta credintei ortodoxe. Drept aceea, in februarie 1669, principele a dat un decret prin care si impuneau mitropolitului o serie de ingradiri, cea mai grea fiind aceea a supunerii sale fata de superintendentul calvin maghiar din Alba Iulia in toate problemele bisericesti, masura reinnoita dupa cinci ani.

Cu toate acestea, mitropolitul a stiut sa infrunte masurile umilitoare ale principelui, salvand insasi existenta Bisericii ortodoxe si a neamului romanesc. Se cunosc chiar cateva fapte ale lui care au dus la intarirea vietii bisericesti din cuprinsul eparhiei pe care o carmuia. De pilda, in 1670 a facut o calatorie in Tara Romaneasca, unde domnitorul Antonie Voda i-a intarit o veche danie de 6000 de aspri pe an pe seama Mitropoliei sale. In 1672 a sfintit manastirea Moisei din Maramures, care exista si azi. In 1675 a convocat un “sobor” sau adunare de protopopi, preoti si mireni in Alba Iulia, cand s-au luat mai multe masuri cu privire la intarirea vietii religios-morale a preotilor si credinciosilor romani din Transilvania. De pilda, preotii erau indatorati sa predice si sa slujeasca in romaneste in fiecare zi de duminica si sarbatoare, iar in timpul posturilor zilnic. Alte masuri priveau disciplina clerului, hotarandu-se depunerea celor nevrednici de slujirea preoteasca. Cateva masuri priveau inlaturarea suprestitiilor, mai ales a celor legate de cultul mortilor. Credinciosilor li se cerea sa se impartaseasca de patru ori pe an, sa ia parte la slujbele care se savarseau in zilele de duminici si sarbatori, sa cunoasca rugaciunile, Crezul si cele 10 porunci, sa-si trimita copiii la biserica in vederea catehizarii. Asadar, mitropolitul Sava era mereu preocupat de ridicarea duhovniceasca si culturala a clerului si a credinciosilor sai.

Desigur, toate actiunile mitropolitului au provocat nemultumirea dar si teama principelui si a carmuitorilor confesiunii calvine din Transilvania. Se adauga la aceasta si descoperirea unui complot indreptat impotriva lui Apaffi, la care isi daduse consimtamantul si fratele mitropolitului, carturarul Gheorghe Brancovici. De aceea, din dispozitia principelui, la 2 iunie 1680 s-a constituit un “scaun de judecata” la Alba Iulia, format din 101 persoane (conducatori calvini maghiari, protopopi romani filocalvini, mireni s.a.), in vederea judecarii mitropolitului Sava. A fost judecat si condamnat in aceeasi zi, dupa o cunoscuta colectie de legi medievale transilvane, “Approbatae Constitutiones” si dupa “Canoanele” Bisericii calvine maghiare, cu depunerea din treapta.

Indata dupa pronuntarea sentintei, a fost aruncat in inchisoare, iar averea confiscata de principe. S-a constatat, cu acest prilej, ca avea cate o frumoasa biblioteca, in Alba Iulia si Sibiu, cu sute de carti latinesti, romanesti si unguresti, care dovedesc preocuparile carturaresti ale mitropolitului. Odata cu el a fost aruncat in inchisoare si fratele sau Gheorghe, dar acesta a fost eliberat nu dupa mult timp.

Cronicarul maghiar Mihail Cserei, contemporan cu Sava, scria ca unii dintre acuzatorii sai au fost “mituiti cu daruri”, ca sa-i aduca acuze nedrepte, ca “i-a fost pradata intreaga avere” si ca in inchisoare “era batut pana cand se rupea camasa si carnea de pe trupul lui”. Aceleasi lucruri le relata si pastorul sas Andrei Gunesch din Petresti (jud. Alba). Mult mai tarziu, istoricul Samuil Micu scria ca “tot norodul si clerul romanesc ca un lucru adevarat tine, cum de la cei batrani au luat, ca Sava toate intamplarile acestea le-a patit pentru credinta, ca s-a impotrivit eresului calvinesc si l-a lepadat si n-a vrut a se uni cu acela”. Iar Petru Maior in cartea sa Istoria Bisericii romanilor, aduce alte cateva amanunte: “In castelul de la Blaj al principelui Apaffi, dintru a carui porunca laudatul Sava fu batut de moarte, dupa aceia din nou bagat in temnita si de acolo scos in toata vinerea, fu batut cu toiege pana la moarte”.

Adevarul este ca, la scurt timp dupa judecarea si intemnitarea lui Sava, s-au facut mai multe incercari pentru eliberarea lui, prin mijlocirea fratelui sau Gheorghe, care a cerut sprijinul domnitorului Serban Cantacuzino al Tarii Romanesti si al lui Constantin Brancoveanu, viitorul domn. Din ratiuni de ordin politic – pentru a nu ajunge la neintelegeri cu domnul muntean – Mihail Apaffi l-a eliberat pe mitropolit din inchisoare, la o data pe care nu o cunoastem. Batran si bolnav, a trecut la cele vesnice, in primele luni ale anului 1683, probabil in aprilie. Nu stim unde se gaseste mormantul sau.

Asadar, mitropolitul Sava a fost o mare personalitate a vietii bisericesti a romanilor transilvaneni. Pastorind aproape un sfert de veac in imprejurari din cele mai vitrege, el a izbutit, totusi, sa-si apere clerul si credinciosii in fata oricaror incercari de instrainare de credinta stramoseasca si de neamul din care faceau parte. Pentru stradaniile depuse de el in acest scop, dar mai ales pentru suferintele pe care le-a indurat spre sfarsitul vietii cu demnitate si rabdare crestineasca, a fost socotit de urmasi ca un “mucenic” sau “martir” al legii stramosesti. Asa se explica hotararea sinodala din 1950 privind canonizarea sa, act care s-a savarsit apoi la Alba Iulia, adica acolo unde a pastorit, in anul 1955. De atunci este praznuit in fiecare an la 24 aprilie, odata cu inaintasul sau Ilie Iorest. Dupa aceasta data s-a intocmit slujba lor, care a fost introdusa in Minei, la ziua respectiva, precum si acatistul lor; s-au ridicat biserici care au drept ocrotitori fie pe unul din ei fie pe amandoi, iar chipul lor s-a zugravit in numeroase biserici, mai ales in Transilvania.

Cunoscand aceste fapte din viata celor doi sfinti transilvaneni, sa ne rugam lor, zicand: “O, preafericitilor ierarhi ai lui Hristos, Ioreste si Sava, care prin stradaniile si patimile voastre din viata v-ati invrednicit sa dobanditi partea cea de-a dreapta Tatalui ceresc, primind rugaciunile noastre cele smerite de acum, cereti de la Bunul Dumnezeu sa daruiasca Bisericii Sale tarie, tarii noastre pace si intru toate buna sporire, iar noua, credinciosilor, iertare de pacate si mare mila”. (Din Acatistul Sfintilor Iorest si Sava, condacul 13).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,
“Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994

In anul 1950, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat sa fie trecuti in calendarele ortodoxe romanesti, ca sfinti si marturisitori, cativa ierarhi, calugari si credinciosi din neamul nostru. Intre acestia se numarau si Sfintii Ierarhi si Marturisitori Ilie Ioarest si Sava Brancovici, mitropolitii Transilvaniei. Canonizarea lor – adica trecerea in randul sfintilor, dupa randuiala ortodoxa –s-a facut in 1955, la Alba Iulia, orasul in care si-au desfasurat activitatea ca mitropoliti.Este firesc sa ne intrebam: carui fapt se datoreaza cinstea deosebita de care s-au invrednicit acesti doi mitropoliti ai Transilvaniei? Prin ce merite au ajuns sa stea in apropierea lui Dumnezeu, sa fie considerati ca prieteni si casnici ai Sai si sa mijloceasca, prin rugaciunile lor, harul si ajutorul lui Dumnezeu pentru noi, urmasii pastoritilor lor de acum trei veacuri? Pentru a intelege mai bine viata si lucrarea lor de aparare a Ortodoxiei, sunt necesare cateva lamuriri privind starea politica-nationala a vremii in care au trait.

Biserica Ortodoxa romaneasca din Transilvania de alta data si-a desfasurat activitatea in imprejurari deosebit de vitrege, determinate de asupririle nationale, sociale si religioase la care era supus poporul roman de aici. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxa a avut un rol covarsitor in istoria poporului, fiind singura institutie romaneasca, in jurul careia se desfasura intreaga viata nationala, culturala si religioasa a romanilor. Cea mai de seama institutie a lor era Mitropolia Ortodoxa, care a avut multa vreme sediul in orasul Alba Iulia. Se stie ca, dupa 1541, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate turceasca, avand in frunte principi de nationalitate maghiara, cu sediul la Alba Iulia. La scurt timp, Dieta tarii a recunoscut ca “recepte” trei confesiuni noi, nascute din Reforma protestanta: luterana, clavina si unitariana, fireste, pe langa Biserica romano-catolica existenta mai de mult. Doar romanii si credinta lor ortodoxa au ramas in afara legii, socotiti ca “tolerati” in propria lor tara. In acelasi timp principii calvini maghiari din Alba Iulia si carmuitorii confesiunii calvine (numiti superintendenti) au inceput o lucrare de propovaduire a noii invataturi calvine printre romanii ortodocsi. Era o actiune foarte primejdioasa, caci prin primirea invataturii calvine, romanii se instrainau nu numai de credinta ortodoxa stramoseasca, ci si de neamul din care faceau parte, adica se maghiarizau. Era un atac direct, care urmarea insasi distrugerea neamului romanesc. In ciuda multelor incercari ale principilor si superintendentilor din Alba Iulia de a calviniza pe romani, acestia au ramas statornici in drapta credinta, mentinandu-se astfel si fiinta nationala romaneasca. Un rol important in aceasta lucrare de aparare a Ortodoxiei si a neamului au avut vladicii de atunci, - fie mitropolitii din Alba Iulia, fie episcopii din Vad si Maramures -, precum si smeritii preoti din satele noastre, cu putina invatatura, dar insufletiti de ravna intru slujirea neamului lor.

Intre acesti aparatori ai dreptei credinte s-a numarat si mitropolitul Ilie Iorest din Alba Iulia. Se nascuse in jurul anului 1600, intr-un sat din Transilvania, undeva in partile invecinate cu Moldova, sau in Maramures. S-a inchinoviat de tanar in manastirea Putna, minunata ctitorie a lui Stefan cel Mare, in care au vietuit in curgerea veacurilor, atatia calugari transilvaneni. Dupa ce a invatat carte si randuielile bisericesti, a fost calugarit sub numele Iorest – in locul celui de Ilie primit la botez – iar dupa un timp a fost hirotonit preot-ieromonah. O insemnare pe un manuscris, din anul 1637, arata ca a fost copiat sub indrumarea mitropolitului Anastasie Crimea al Moldovei, apoi a “ieromonahului Iorest, egumen”. Presupunem ca este viitorul mitropolit, ajuns intre timp egumen la Putna, avand deci si preocupari culturale.

In toamna anului 1640 a trecut la cele vesnice mitropolitul Gheonadie II al Transilvaniei. La staruintele domnitorului Vasile Lupu al Moldovei, in scaunul vacant a fost ales ieromonahul Iorest de la Putna. Potrivit traditiei a fost hirotonit arhiereu la catedrala din Targoviste, ctitoria lui Neagoe Voda Basarab, de catre mitropolitul Teofil, care pastorea pe atunci, impreuna cu alti arhierei. Fara indoiala ca domnitorul Matei Basarab a oferit noului ierarh felurite daruri, asa cum au primit toti ceilalti mitropoliti ai Transilvaniei. A fost instalat apoi, cu cinstea cuvenita, in catedrala mitopolitana din Alba Iulia, ctitorita de marele domn al unirii, Mihai Viteazul. Dar cu prilejul confirmarii sale in demnitatea de mitropolit de catre principele Gheorghe Rakoczy I, i s-au impus mai multe indatoriri, care nu urmareau altceva decat inlesnirea propagandei calvine printre romani. Intre altele i se cerea sa traduca si sa tipareasca in romaneste anumite rugaciuni si cantari calvine, precum si un Catehism calvinesc. Noul mitropolit n-a indeplinit, insa, nici una din indatoririle acestea, ci a ramas statornic in dreapta credinta, impreuna cu pastoritii sai. S-a interesat indeaproape de viata bisericeasca din cuprinsul eparhiei: a facut vizite canonice, a convocat “soborul mare” al Mitropoliei, format din protopopi si unii preoti, a facut hirotonii de preoti, a terminat de tiparit, la Alba Iulia, Evanghelia cu invatatura, data in lucru inca de inaintasul sau, a intretinut legaturi cu Moldova. El va fi fost intarit in adevarurile Ortodoxiei si de Sindoul de la Iasi, din septembrie-octombrie 1642, care a aprobat Marturisirea Ortodoxa a mitropolitului roman Petru Movila al Kievului.

Dar tot in anul 1642 calvinii au tiparit, in satul Prisaca, un Catehism calvinesc in romaneste, caruia i s-a dat, cativa ani mai tarziu cunoscutul Raspuns din partea invatatului mitropolit Varlaam al Moldovei. Se pare ca mitropolitul Iorest s-a impotrivit la tiparirea si raspandirea Catehismului, fapt care a accentuat nemultumirile mai vechi pe care le aveau impotriva lui carmuitorii calvini. Asa se face ca la inceputul anului 1643, din ordinul principelui Gheorghe Rakoczy I, s-a convocat “un sinod” de protopopi, preoti si mireni, care a hotarat inlaturarea mitropolitului Iorest din scaunul vladicesc.

Este sigur ca la indepartarea mitropolitului Iorest din scaun au stat si motive de ordin politic, determinate de inasprirea relatiilor dintre Gheorghe Rakoczy I si Vasile Lupu, care il recomandase la ocuparea scaunului mitropolitan. Dar adevaratele motive care au dus la inlaturarea lui din scaun se desprind din spusele traditiei, consemnata mai tarziu in lucrari scrise. De pilda, Samuil Micu, in lucrarea sa Scurta cunostinta a istoriei romanilor, scria ca “pentru impotrivirea pastoriceasca cu care s-au pus impotriva eresului calvinesc si nu au voit a primi impartasirea lui, la care domnul tarii il silea, au fost lepadat din episcopie si ca sa nu vaza ca pentru credinta patimeste, i-au scornit nume rau si i-au facut para mincinoasa”. Iar Gheorghe Sincai scria ca “acesta s-au lepadat din vladicie pentru ca n-au primit catehismul (calvinesc n.n.)”.

Inlaturat din scaunul mitropolitan, Iorest a fost aruncat in inchisoare, impreuna “cu multi preoti crestini”, cum se arata intr-o scrisoare de atunci, iar bunurile i-au fost confiscate. A fost eliberat abia in noiembrie 1643, dupa noua luni de detentie, pe baza raspunderii ce si-au luat-o 24 de credinciosi ca va plati 1000 de taleri, suma mare pe atunci, pentru vistieria principelui. Dupa eliberare, s-a reintors la manastirea Putna.

In iunie 1645, mitropolitul Iorest a plecat in Rusia, pentru a strange ajutoare, in vederea rascumpararii celor 24 de garanti, asa cum facusera si alti ierarhi si calugari transilvaneni. Avea o scrisoare de recomandare catre tarul Rusiei, Mihail Feodorovici Romanov, semnata de ierarhii moldoveni, in care infatisau pe scurt viata mitropolitului si suferintele pe care le indurase din partea carmuitorilor calvini; o alta scrisoare primise din partea lui Vasile Lupu. Ajuns la Moscova, a fost primit de tar in doua randuri, obtinand felurite daruri si bani. Se pare ca s-a reintors in tara in primavara anului urmator.

Si-a petrecut restul vietii in manastirea sa de metanie, la Putna, dupa ce-si va fi rascumparat garantii din Transilvania prin platirea celor 1000 de taleri. A murit la adanci batraneti, dupa cum aflam dintr-o insemnare pe un Minei in manuscris: “Sa se stie cand a murit vladica Iorist, in anul 7816 (1678), luna martie 12”. Inseamna ca a fost asezat spre vesnica odihna in ctitoria marelui aparator al crestinatatii, Stefan cel Mare.

Din toate acestea se vede ca mitropolitul Iorest a fost un neinfricat aparator al Ortodoxiei in Transilvania, oferind o minunata pilda de statornicie in credinta pastoritilor sai, un ierarh insufletit de dragoste fata de Hristos, de neamul sau si de pamantul stramosesc.

Acestea au fost motivele care au dus la trecerea lui in randul sfintilor in anul 1955, alaturi de unul dintre urmasii sai, mitropolitul Sava Brancovici. Cinstita lui praznuire se face in fiecare an la 24 aprilie, cu slujbe nou alcatuite intru cinstirea lor. Unii din cei care sunt primiti in ingerescul cin calugaresc, isi iau numele lui, iar bunii crestini se straduiesc sa-i urmeze viata pilduitoare de munca, de rugaciune, de sfintenie si de ravna fata de credinta stramoseasca.

“Mladita odraslita din tulpina neamului nostru, fericite Ioreste, pentru credinta ta cea neclintita si pentru dragostea ta de popor ai fost aruncat in temnita, invrednicindu-te de cununa cea nevestejita a marturisitorilor lui Hristos; pentru aceasta si noi cu dragoste te laudam pe tine, zicand: Bucura-te, ierarhe Ioreste, prea cinstite parinte!”. (Din Acatistul Sfintilor Ierarhi Iorest si Sava, icosul 9).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

“Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994

In stravechiul pamant romanesc al Maramuresului, a existat o viata si organizare bisericeasca ortodoxa, care poate fi urmarita inca din primele veacuri crestine. Pe la mijlocul veacului al XV-lea, fratii cneji Drag si Dragos (primul “descalecator” in Tara Moldovei), au ctitorit o manastire, cu hramul Sfantului Arhanghel Mihail, in satul Peri (azi in Ucraina subcarpatica). In 1391, la rugamintea urmasilor acestor ctitori, manastirea a fost declarata “stavropighie” a Patriarhiei, cu alte cuvinte ii era subordonata direct. In aceasta manastire si-au stabilit resedinta unii episcopi ortodocsi, care indrumau viata duhovniceasca a credinciosilor din Maramures. Dar in satele din nordul acestui pamant romanesc s-au asezat treptat si unii credinciosi ruteni, care-si aveau propriul lor episcop, cu sediul la Muncaci (azi Mukacevo, in Ucraina).

Episcopii romani din Maramures s-au straduit sa mentina credinta ortodoxa si constiinta nationala in sufletul pastoritilor lor de aici. Acesti episcopi, ca si calugarii din schiturile si manastirile maramuresene, au pastrat stranse legaturi cu fratii lor de-o limba, de un neam si de o credinta din Moldova invecinata.

In 1646 o parte din preotii si credinciosii ruteni din eparhia Muncaciului au acceptat unirea cu Biserica Romei, asa cum facusera si o parte din ucraineni, prin as-numita “unire” de la Brest, din anul 1569. In astfel de imprejurari, unii din episcopii ruteni uniti care au pastorit la Muncaci in a doua jumatate a veacului al XVII-lea au incercat sa treaca la Biserica Unita cu Roma si pe unii dintre preotii ortodocsi romani din satele romanesti din Maramures si Satmar.

Pentru a impiedica lucrarea prozelitista a episcopilor uniti de la Muncaci, preotimea romaneasca din Maramures si-a ales un episcop din partea locului, si anume pe protopoul vaduv Iosif Stoica, novil din Criciova. A fost calugarit intr-una din manastirile maramuresene si apoi hirotonit intru arhiereu de catre fostul mitropolit al Moldovei, invatatul Dosoftei, aflat atunci in exil, la Jolkiew, in Polonia. Fara indoiala ca marele mitropolit moldovean l-a intarit in dreapta credinta si l-a indemnat sa vegheze la apararea si pastrarea ei, cunoscand toate uneltirile potrivnicilor Ortodoxiei romanesti. Nu se stie unde si-a avut resedinta; poate intr-una din manastirile maramuresene, fie la Hust, fie el la Uglea, fie in alte locuri. Se cunoaste un antimis sfintit de el in 1692, cu text slavon, in care se intitula: “din mila lui Dumnezeu, episcop ortodox al Maramuresului, exarh al stavropighiei patriarhale constantinopolitane, loctiitor al Mitropoliei din Balgrad (Alba Iulia) din Ardeal”. Inseamna ca in acel an va fi avut si calitatea de loctiitor de mitropolit al Transilvaniei, scaunul fiind vacant. Se cunosc cateva “soboare” de preoti si mireni, luandu-se felurite masuri pentru bunul mers al vietii bisericesti din eparhia Maramuresului. A facut vizite in parohii, a sfintit biserici, a hirotonit preoti, a rostit cuvinte de invatatura in fata pastoritilor sai.

Episcopul Iosif ramane in istoria Bisericii noastre ca un ierarh vrednic, care a stiut sa-si apere pastoritii in fata oricaror incercari ale episcopilor ruteni uniti de la Muncaci si ale autoritatilor de stat maghiare de a-i indeparta pe romani de la credinta ortodoxa, prin acceptarea “unirii” cu Biserica Romei. Clerul si credinciosii romani din Maramures au fost cu totul straini de actul unirii savarsit de mitropolitul Atanasie Anghel in 1701. Si acest lucru s-a datorat in primul rand vredniciei episcopului Iosif. Istoricul maghiar Nicolae Bethlen, fost cancelar al Transilvaniei, nota ca episcopul Iosif Stoica a intocmit si o scrisoare impotriva unirii cu Biserica Romei, bazata pe texte din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti, exprimandu-si chiar uimirea ca un roman era capabil sa scrie o lucrare atat de temeinica; este regretabil ca nu o cunoastem.

Dupa 15 ani de pastorie, episcopul Iosif a fost victima unor acuzatii false aduse de dusmanii Ortodoxiei si neamului romanesc. In 1705, vicecomitele Maramuresului, Francisc Darvay, l-a obligat sa semneze un program in 20 de puncte, care periclitau mult credinta ortodoxa si insasi fiinta nationala romaneasca. Refuzand sa faca acest lucru, a fost arestat si intemnitat in cetatea Hust. Nu era strain de aceasta arestare nici episcopul unit de la Muncaci, grecul Iosif Camillis, care urmarea sa numeasca la Sighet un vicar unit, in persoana lui Gheorghe Ghenadie Bizanezi.

Preotii si credinciosii maramureseni au protestat cu demnitate, in mai multe randuri, cerand eliberarea ierarhului lor. In timp ce se gasea in temnita, a fost ales un episcop nou, cu numele Iov Tirca. Si acesta a avut o pastorire agitata, de cativa ani, dupa care autoritatile au ordonat sa se faca o ancheta asupra lui. El a reusit sa se refugieze la timp din Maramures – se pare in Moldova –fiind condamnat la moarte, in lipsa.

Dupa eliberarea din inchisoare, Iosif Stoica si-a indeplinit in ascuns indatoririle sale vladicesti. In 1711, a incercat sa fie reasezat in scaunul episcopal, dar fara rezultat. Dupa putina vreme, tot in acel an, a trecut la cele vesnice.

Asadar, vladica Iosif a fost un vrednic aparator al credintei ortodoxe in Maramures. El a ramas in amintirea credinciosilor ca un marturisitor al credintei ortodoxe si ca un aparator al drepturilor romanilor maramureseni in fata autoritatilor straine opresoare. Acestea au fost motivele pentru care Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif sa fie trecut in randul sfintilor, ca “marturisitor” al credintei ortodoxe. In hotararea sinodala se randuia ca praznuirea lui sa se faca in ziua de 24 aprilie, odata cu mitropolitii Ilie Iorest si Sava Brancovici. In aceeasi hotarare se spunea: “In bisericile care se vor ridica de acum inainte, se va zugravi icoana acestui sfant si mare ierarh, iar pentru ca evlavia binecredinciosului popor roman sa sporeasca fata de el, randuim ca unele din bisericile care se vor zidi sa-si poata lua hramul Sfantului Ierarh Iosif Marturisitorul”.

Sa-l cinstim si noi, cantand: “Indreptator al credintei si invatator prea bland te-ai aratat pastoritilor tai si cu smerenie slujind, pe Hristos ai marturisit. Drept aceea, cu neincetata cantare te laudam zicand: Bucura-te, Sfinte Parinte Ierarhe Iosif, ocrotitor al credinciosilor maramureseni” (Condacul sfantului, glas 4).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

“Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994

Viata

Cu mult înainte de a fi descoperită inscriptia care-l pomeneste pe Ghelasie ca Arhiepiscop al românilor din Transilvania, locuitorii satelor din împrejurimile mănăstirii cinsteau cu mare evlavie amintirea unui monah cuvios cu acelasi nume. Traditia populară relatează mai multe minuni făcute de Dumnezeu prin rugăciunile lui. Considerăm că acest cuvios este identic cu Arhiepiscopul Ghelasie si că el ar fi fost mai la început egumenul mănăstirii Râmet. El si-a continuat viata aici, departe de zgomotul lumii, si după ce i s-a încredintat conducerea vietii duhovnicesti a românilor transilvăneni, va fi strâns la mănăstire si tineri pentru a-i învăta si a-i hirotoni preoti.

Moastele

Prin anii 1937 -1938 a revenit la Râmet de la Sfântul Munte ieromonahul Evloghie Ota originar din Geoagiul de Sus. Efectuându-se lucrări importante de restaurare, printre care si înlăturarea straturilor de pământ si pietris depuse de viituri pe lângă biserică până sub ferestre, s-a descoperit un craniu gălbui, frumos si care, răspândea mireasmă plăcută. Se spune că luat de apa ce iesise pe lângă biserică în urma săpăturilor, a ocolit-o de trei ori si s-a asezat pe fereastra sfintului altar. Călugării I-au asezat cu evlavie într-un loc curat nestiind al cui este.

După o vreme la mănăstire a venit o femeie din Maramures, pe nume Maria, care fiind bolnavă de epilepsie i-a relatat părintelui staret că a avut o descoperire cum că acel craniu este al Sfintului Ghelasie si are darul vindecării neputintelor omenesti. Părintii au săvârsit Taina Sfântului Maslu pentru femeie si după ce aceasta s-a atins cu evlavie de capul Sfântului s-a vindecat de suferinta ei. Părintele Dometie Manolache si maicile mai vârstnice au cunoscut-o pe această femeie; a stat de vorbă cu ea si actualul duhovnic, părintele Ioachim Popa.

În anii trecuti se spune că o mireasmă se răspândea din capul Sfântului învăluind mănăstirea si împrejurimile. Capul se păstrează într-o raclă de lemn în paraclis

Mărturii si minuni

O credincioasă în vârstă, ce locuieste aproape de mănăstire, Leontina Groza, relata si ea minunea că femeia striga cu voce groasă, cu voce ca de bărbat: “suntem doisprezece,… ba suntem o sută!”.

Mos Nicolae Bec, localnic din Râmet, povestea si el câteva întâmplări deosebite legate de viata Cuviosului Ghelasie: niste oameni din jur au mers la strâns de fân în zi de duminică. Sfântul s-a dus si i-a mustrat pentru fapta lor, poruncindu-le să dea foc fânului adunat. Îndată din claia aprinsă a iesit o arătare în chip de iepure. “Iată acesta v-a îndemnat pe voi să lucrati în ziua Domnului”, a zis Cuviosul.

Tot traditia locală a păstrat o întâmplare cu fântâna de la Hopagi, care se cheamă si astăzi “Fântâna Vlădichii”. Locul respectiv se află la câtiva km de mănăstire. Într-o vară călugării s-au dus acolo să cosească fânul. Fiind cald au început să cârtească fiindcă nu aveau apă. Egumenul Ghelasie s-a rugat lui Dumnezeu si făcând de trei ori semnul Crucii cu toiagul si lovind cu el în pământ, a iesit apă. Izvorul există si astăzi.

Traditia despre moartea Sfântului Ghelasie

Moartea lui a avut loc în chip minunat. Coborând de la Hopagi înspre mănăstire a murit călăre pe asin, care l-a dus singur acasă. În fata bisericii, unde s-a oprit, măgărusului i-a rămas imprimată copita în piatra care si astăzi se află în muzeu. Urma copitei a mai rămas atunci si pe o piatră în satul Brădesti. Se povesteste că la sapte biserici, între care si la mănăstire, clopotele au început să bată singure.

Multe alte fapte minunate le stie doar Dumnezeu si cei ce s-au bucurat de ajutorul Sfântului. În aceste vremuri de cumpănă, când tara îsi caută echilibrul, si încă nu si-l găseste, când singura salvare ne poate veni de la Dumnezeu prin Biserica strămosilor nostri, îl socotim pe Sfântul Ierarh Ghelasie ca un dar al cerului, făcut transilvănenilor.

† Andrei

Arhiepiscopul Alba Iuliei

Joi, 7 Mai 2009, orele 17:30, în foaierul Corpului B al Bibliotecii Judeţene ASTRA din Sibiu, va avea loc lansarea carţilor scrise de doamna Graţia Lungu Constantineanu: “Părintele Iustin Pârvu, Viaţa si învăţăturile unui mărturisitor” şi “Părintele Iustin Pârvu, ctitor şi părinte duhovnicesc“.

Invitat al doamnei Graţia Lungu Constantineanu va fi Ieroschimonahul GAVRIIL (Pr. Augustin) de la Schitul “Înălţarea Sfintei Cruci”-AIUD, vrednic ucenic al parintelui Iustin.

Evenimentul este organizat de Editura HARITINA şi Asociaţia Sfinţii Ardeleni din Sibiu.