Sfântul Simion Ștefan (mitropolit 1643-1656)

Despre viața marelui mitropolit român Simion Ștefan se cunosc foarte puține date, smerenia caracterizându-l pe acesta după moarte, precum și în timpul vieții. Se știe totuși că, mai înainte de a fi ales mitropolit, cuviosul Simion Ștefan a slujit ca ieromonah, în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia.

În anul 1643, vrednicul Simion Ștefan este numit Arhiepiscop și Mitropolit al Bălgradului, al Vadului și al Maramurășului, precum și peste toată Țara Ardealului. Noul mitropolit a urmat la slujire Sfântului ierarh Ilie Iorest, înlăturat din scaun și întemnițat pentru apărarea dreptei credințe în fața calvinilor.

Biserica Ortodoxă din Transilvania era mult prigonită, românii de aici fiind adesea excluși din viața politică a principatului. Fiind prigoniți și pe motive confesionale, aceștia erau supuși unui prozelitism calvin din ce în ce mai persuasiv. Pentru aceasta, este extraordinară lucrarea misionară a mitropolitului Simion Ștefan de înfruntare a calvinizării forțate a românilor din Transilvania, el acceptând în cult numai limba română.

Când a fost numit mitropolit, Simion Ștefan a primit jurisdicția numai asupra a 3 protopopiate din toate cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra cărora el nu avea nici un drept legal, canonic ori pastoral, au fost luate în mod abuziv, prin sprijinul principelui Gheorghe Rakoczy, de către calvinul Geleji Katona Istvan.

Calvinii au săvârșit atâtea presiuni politice, încât noul mitropolit a fost supus unor noi obligații calvine, 15 la număr, dintre care le amintim pe următoarele: predica să fie rostită numai din Sfânta Scriptură, învățământul teologic să fie făcut după Catehismul calvin, Sfintele Taine să se reducă la pâine și vin (simbolic), cultul icoanelor și al crucii să fie înlăturat. La rândul său, liderul calvin din Transilvania deținea o serie de drepturi abuzive asupra bisericilor și slujitorilor ortodocși.

În aceste condiții, mitropolitul Simion Ștefan a reușit, din mila lui Dumnezeu, să păstreze neîntinată dreapta credință ortodoxă, precum și cultura românească națională. Astfel, în vremea sa, au fost editate două lucrări de seamă ale vieții bisericești: “Noul Testament” (1648) și “Psaltirea” (1651). Deși singurul text semnat de Simion Ștefan este “Predoslovie cătră Măria sa Craiul Ardealului” (Gheorghe Rakoczy), tot lui îi sunt atribuite însă și cuvintele “Către cititor” (introducerile), de la cele două opere mai-sus amintite.

Pentru rugăciunile și prin contribuția semnificativă a mitropolitului, în anul 1648, în Alba Iulia se tipărește, pentru prima dată în limba română, Noul Testament. Pe langă prefața mitropolitului, acesta mai conține și alte câteva părți originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum și la unele capitole din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe marginea paginilor s-a pastrat și un “Lexicon”, care oferă sinonime și explicații pentru unele neologisme și regionalisme. Astfel, renumita operă “Noul Testament de la Bălgrad”, îl face pe Simion Ștefan un om de seamă al istoriei culturii românești și bisericești.

Simion Ștefan este primul mare invățat român care definește “circulația cuvintelor” printr-o comparație din domeniul monetar al vremii sale, când banii de aur erau valabili pretutindeni: “Bine știm că și cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii umblă în toate țările; așea și cuvintele, acealea sunt bune, carele le înțeleg toti.”

Acțiunea temerară de traducere din limba greacă, latină și slavonă, în limba română, a Noului Testament și apoi tipărirea lui, a scos în evidență dimensiunea teologică a ierarhului bălgrădean. Competența cărturărească s-a reliefat cu prisosință în tot ce s-a petrecut în cei 13 ani de arhipăstorire. Spiritul patriotic al mitropolitului se regăsește plenar în “predoslovie”. Aceasta este un “testament” și un “mesaj peste timp”, îmbinând în mod armonios neamul și legea, prin iubirea și statornicia păstoriților.

Pe langă valoarea culturală și națională a editării, în limba română, a operelor mai-sus amintite, mai de preț este reușita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credință. Promovând cultura națională, mitropolitul Simion Ștefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a invățăturii creștine, moștenită de la înaintașul său, Sfântul ierarh martir Ilie Iorest.
Sursa: crestinortodox.ro

Casa de Cultură a Sindicatelor din Sibiu, în parteneriat cu Asociaţia Sfinţii Ardeleni şi Asociaţia Stundenţilor Creştini Ortodocşi (ASCOR) Sibiu, organizează luni, 16 ianuarie 2012, ora 19:00, la Casa de Cultură a Sindicatelor (sala mare), conferinţa Fii demn!, urmată de lansarea noului volum, cu acelaşi titlu, al maestrului Dan Puric.

Evenimentul se înscrie în încercarea temerară a redutabilului actor şi regizor Dan Puric de a se încăpăţâna să creadă, la nesfârşit, în capacitatea de revigorare a demnităţii poporului român, în valorile sale autentice, care l-au legitimat şi reprezentat ca individualitate hristică între popoarele lumii, în singura şansă, în fond, de a se salva, în faţa contemporaneităţii.

Conferinţa va fi urmată de o sesiune de autografe.

Intrarea este liberă.

]]> http://www.sfintii-ardeleni.ro/2012/conferinta-si-lansarea-cartii-fii-demn-a-maestrului-dan-puric/feed/ 3 http://www.sfintii-ardeleni.ro/2011/programul-canonizarii-sf-ierarh-andrei-saguna/ http://www.sfintii-ardeleni.ro/2011/programul-canonizarii-sf-ierarh-andrei-saguna/#comments Wed, 26 Oct 2011 07:02:41 +0000 admin http://www.sfintii-ardeleni.ro/?p=91 Problema canonizării mitropolitului Andrei Şaguna s-a pus din 2006, dar demersurile oficiale au început de trei ani, culminând în 21 iulie, când Sfântul Sinod a aprobat canonizarea acestuia. Rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului Andrei Şaguna au fost deshumate în luna mai, din cripta Mausoleului de la Răşinari. Acestea au fost împărţite în două racle – una a rămas în Mausoleu, iar cealaltă va fi depusă la catedrala din Sibiu, într-o raclă specială.

„Preoţii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe din Ardeal şi nu numai l-au cinstit mereu pe Sfântul Andrei de peste 138 de ani încoace, încât s-a creat un adevărat cult pentru el. Şi îl vor cinsti şi mai mult de acum înainte, după ce i s-a rânduit, de către Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române, în 21 iulie a. c., locul care i se cuvine în sinaxarul Bisericii creştine. Sfântul ierarh Andrei Şaguna a fost un om al rugăciunii, al meditaţiei, al liturghisirii, al propovăduirii adevărurilor învăţăturii creştine. Prin toate acestea, mitropolitul Andrei a rămas un luminos model pentru urmaşi. De aceea, considerăm că i se cuvine „hirotonirea cu harul cerurilor, drept vestitor apostol”, cum ar spune marele fiu al Răşinariului, Octavian Goga. I se cuvine cea mai aleasă cinstire prin trecerea lui în calendarul Sfinţilor Ierarhi români, alături de Simion Ştefan, Ilie Iorest şi Sava Brancovici ai Ardealului, de Simeon Ştefan, Petru Movilă al Kievului, de Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, de Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti, şi de prietenul său, episcopul Calinic al Râmnicului”, a spus ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului.

Slujbele legate de canonizarea lui Andrei Şaguna vor începe vineri, 28 octombrie, la Răşinari, când la ora 15, la Biserica Sf. Treime, va avea loc ultimul parastas. De aici, coloana va pleca spre Sala Transilvania din Sibiu, de unde va porni, în jurul orei 16.20, o procesiune solemnă până la catedrala mitropolitană, pe traseul Şcoala de Înot – Justiţiei – Victoriei – Andrei Şaguna – Mitropoliei. Aceasta va trece prin parohiile Hipodrom I, II, III, IV, V, VI, Mihai Viteazul I, II şi III. Vor participa preoţii şi credincioşii din parohiile Buna Vestire I şi II, Iosefin I, II şi III, Sf. Împăraţi III şi IV, Calea Poplăcii I şi II.

La intersecţia bulevardului Milea cu strada Noica li se vor alătura parohiile Sf. Arhangheli I, II şi III, Sf. Ilie I, II, III şi IV, dar şi detaşamente de studenţi de la Academia Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu, care vor veni cu torţe, şi credincioşi din Mărginime, îmbrăcaţi în costume tradiţionale.

La ora 16.30, clopotele bisericilor ortodoxe din Sibiu vor bate timp de zece minute.

Sosirea la Catedrala Mitropolitană, unde se vor afla deja preoţii şi credincioşii celorlalte parohii sibiene, este programată la ora 17, când ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, va adresa celor prezenţi un cuvânt de învăţătură.

La Catedrală va începe Slujba Privegherii zilei de rând, precum şi slujba Sf. Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Aceasta va continua până la sosirea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a delegaţiei din Grecia, care aduce Cinstitul Cap al Sf. Apostol Andrei, precum şi a celorlalţi ierarhi români. Va urma, apoi, slujba de Te Deum. Racla cu Cinstitul Cap al Sf. Apostol Andrei va fi aşezată pentru închinare în catedrală.

După slujba de Te Deum, Patriarhul României va adresa celor prezenţi un cuvânt de binecuvântare.

A doua zi, sâmbătă 29 octombrie, la catedrală, după acatistul Sf. Apostol Andrei, de la ora 8.30, va avea loc Sf. Liturghie, de la ora 9.30, urmată de ceremonia proclamării oficiale a canonizării Sf. Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei.

Imaginea alăturată reprezintă  icoana oficială, aprobată de Sfântul Sinod ca prototip pentru orice reprezentare ulterioară a Sfântului Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei. Ca dată de pomenire, începând din acest an, a Sfântului Andrei, este ziua de 30 noiembrie, o dată cu pomenirea Sf. Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României.

Cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, va fi adus în procesiune, la Sibiu, în 28 octombrie, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei. Acesta va fi adus de către o delegaţie a Bisericii Ortodoxe a Greciei, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Hrisostom de Patras, la catedrala mitropolitană din Sibiu, unde va rămâne până în după-amiaza zilei de 29 octombrie. Cei doi sfinţi împart aceeaşi zi în calendar, anume 30 octombrie.

Andrei Şaguna va avea zi de pomenire la 30 noiembrie şi Simion Ştefan la 24 aprilie, se arăta într-un comunicat al Patriarhiei Române.

Andrei Şaguna s-a născut la Mişkolţ, în Ungaria, la 20 decembrie 1808, într-o familie de negustori aromâni. A avut o copilărie zbuciumată din cauză că tatăl a dat faliment, iar arhiepiscopul romano-catolic de Egger, Ştefan Ficher, l-a determinat să treacă la catolicism împreună cu întreaga familie. Potrivit legilor de atunci, cei trei copii, între care Anastasie, viitorul mitropolit, au fost declaraţi romano-catolici. Dar, tot potrivit legilor de atunci, la vârsta de 18 ani fiecare dintre cei trei copii a declarat că vrea să se întoarcă la credinţa pe care mama lor, Anastasia, nu a părăsit-o.

Cu rezultate excepţionale la învăţătură, studiind la Universitatea din Pesta filosofia şi dreptul şi cunoscând mai multe limbi străine, mulţi se aşteptau să înceapă o carieră în lumea laică, însă şi-a îndreptat paşii spre Vârşeţ, unde era o şcoală teologică. La 24 de ani, când a terminat studiile teologice, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea sârbească Hopovo, unde a făcut un an de noviciat, iar la 25 de ani a fost tuns în monahism, pe 12 octombrie 1833, sub numele de Andrei.

Timp de 13 ani a activat în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe, apreciat în mod deosebit de ierarhi, între care şi marele mitropolit Ştefan Stratimirovici de la Karlovitz şi urmaşul său, Ştefan Stancovici, apoi de Iosif Raiacici, care va ajunge, în 1848, patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe. A slujit ca asesor consistorial, în termenii de astăzi un consilier eparhial şi, în acelaşi timp, a fost şi administrator sau locţiitor de egumen la mănăstirile Iazac, Besenovo, Hopovo şi Kovil.

A fost hirotonit ierodiacon, ieromonah, apoi hirotesit protosinghel şi arhimandrit, un semn al recunoaşterii vredniciilor sale în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

În 1846, după moartea primului episcop român de la Sibiu, Vasile Moga, mitropolitul ortodox sârb de la Karlovitz, Iosif Raiacici, l-a numit pe arhimandritul Andrei Şaguna vicar general al Episcopiei vacante de la Sibiu. A fost hirotonit arhiereu în Catedrala ortodoxă din Karlovitz, în Duminica Tomii din 1848, de mitropolitul Iosif Raiacici, viitorul patriarh, asistat de doi episcopi sârbi. Făgăduia atunci să-i “trezească” pe românii ardeleni din adâncul lor somn şi să-i ridice spre tot ce este bun şi înălţător.

În primii doi ani de activitate, Şaguna şi-a îndreptat atenţia mai mult spre problemele naţiunii. S-a implicat în mişcarea revoluţionară a românilor transilvăneni. A fost copreşedinte al Adunării naţionale româneşti de la Blaj, din 3/15 mai, cea care a formulat un program cu 16 revendicări politico-naţionale, apoi tot Adunarea l-a delegat în fruntea unor intelectuali români ca să ducă la Viena aceste petiţii. Şaguna le-a prezentat împăratului, la Innsbruck şi la Viena, primind asigurări că ele vor fi satisfăcute.

A tipărit mai multe manuale şcolare, a cerut profesorilor să scrie manuale, fiecare în specialitatea lui. Şaguna a îndrumat întregul învăţământ românesc. Sub îndrumarea lui s-au înfiinţat aproape 800 de şcoli în Arhiepiscopia Sibiului.

Şaguna a înfiinţat mai multe fundaţii la arhiepiscopie din care se acordau burse unor elevi şi studenţi merituoşi. La îndemnul lui, avocatul Emanuil Gojdu a creat o fundaţie din care să se acorde burse pentru elevi, studenţi, dar şi meseriaşi. S-au acordat peste 5.000 de burse până la Unirea din 1918.

Era prezent mereu la slujbă la biserica zisă “grecească” din Sibiu, pe locul catedralei de astăzi, ridicată de negustori aromâni din Sibiu. A încercat să ridice o nouă catedrală, dar nu a avut banii necesari, aşa încât gândul lui va fi transpus în faptă de mitropolitul Ioan Meţianu. În schimb, a cumpărat actuala Reşedinţă mitropolitană şi câteva clădiri în Sibiu.

A murit la 16/28 iunie 1873 şi, potrivit dorinţei sale testamentare, a fost înmormântat lângă biserica mare din Răşinari, unde el slujise de multe ori, “fără pompă, fără muzică şi fără predică’” prohodit de un singur preot, duhovnicul său, ieromonahul Gherman Bogdan. Cu toate acestea, la înmormântarea lui au participat mii de români veniţi din toate părţile Ardealului. Întreaga agoniseală a vieţii a lăsat-o prin testament Arhiepiscopiei Sibiului.

Printre marii apărători ai dreptei-credinţe a românilor din Transilvania veacului al XVIII-lea, la loc de cinste se află şi Preotul Moise Măcinic din Sibiel, sat aşezat în «mărginimea» Sibiului. Câteva ştiri despre viaţa sa desprindem dintr-o decla­raţie pe care a dat-o el în faţa unei comisii de anchetă la Viena, în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752. Între altele, el declara că toţi credincioşii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la Bucureşti spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin punerea mâinilor mitropolitului Ungrovlahiei Neofit Cretanul[1]. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean unit Manuil Olszavsky din Muncaci, trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie uniaţiei se număra şi «popa Măcinic din Sibiel»[2]. În urma acestei ac­ţiuni, a fost arestat, după cum declara el însuşi în 1752:

«Apoi m-am întors acasă şi am slujit ca preot, ceea ce aflându-se, am fost dus la închisoare, în Sibiu, şi am pătimit acolo 17 luni, până când, în cele din urmă, Excelenţa Sa generalul comandant contele Brovne, la care am înaintat un memoriu, a vorbit cu Excelenţa Sa guvernatorul şi am fost slobozit din temniţă, cu condiţia să mă las de slujba preoţească şi să mă hrănesc din munca braţelor ca un simplu ţăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea mai departe poruncă ce am de făcut. Mulţumindu-mă cu aceasta, m-am întors acasă, nu am mai făcut nici o slujbă preoţească, ci am trăit în linişte ca un ţăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron, care m-a chemat îna­intea lui şi a poftit să-i fac un nou jurământ preoţesc. Cum eu însă nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la Bucureşti, de aceea a sosit poruncă la sat, să mă dea iarăşi prins» [3].

La 10 decembrie 1750, «Popa Măcinic» se număra printre cei şase semnatari ai unui lung şi emoţionant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici, de la Carloviţ, în care se relatau toate suferinţele la care sunt expuşi credincioşii orto­docşi din Transilvania[4].

În anul 1752, cu două săptămâni înainte de Paşti, au sosit în Becicherec preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Ga­leş, împreună «cu mai mulţi români», aducând un memoriu al românilor din părţile Făgăraşului, ale Sibiului, ale Sebeşului şi ale Orăştiei, – întocmit în casa preotului Vasile din Sălişte – pe care Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic urmau să-l prezinte îm­părătesei Maria Tereza, la Viena. Într-adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timişoara, cei doi s-au îndrep­tat spre capitala împărăţiei habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752, reiese că Oprea Miclăuş era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeaşi calitate de tri­mis al credincioşilor ortodocşi din Transilvania, pe când tânărul Moise era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost pri­miţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi de cancelarul Kaunitz[5].

Dar, în loc să li se dea un răspuns la jalba pe care o înain­taseră Curţii, cei doi trimişi ai clerului şi credincioşilor din «mărginimea» Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoa­rea de la Kufstein. Au fost aşteptaţi zadarnic de familiile, de consătenii şi de toţi mărturisitorii dreptei-credinţe, în numele cărora făcuseră acel drum lung şi obositor până la Viena. La trei ani după întemniţare, deci în 1755, reprezentanţii români­lor ortodocşi din sudul Transilvaniei întocmesc o scrisoare că­tre mitropolitul Pavel Nenadovici, – dusă la Carloviţ de preo­tul Ioan din Poiana Sibiului şi de credinciosul Toma Maier din Răhău -, prin care-l înştiinţau de multele suferinţe pe care le îndurau pentru credinţa lor. Între altele, îl rugau: «să nu ne lăsaţi, pentru Hristos şi pentru aceşti oameni care i-au trimis ţara la împărăţie, anume Oprea Miclăuş, Popa Măcinic, căci multă dorire are ţara de ei, care nu ştim, sunt undeva sau ba»[6].

Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii adresează un memoriu către acelaşi mitropolit, relatând că «nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asu­pra de la popii cei uniţi în toate zilele, şi supărările, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căsnesc (chinuiesc) cum este mai rău, încă ne dau şi în mâna birăilor (primari) de ne închid prin temniţe; deci de al lor mare rău ne-am pustiit tot, şi case, şi moşii, şi şedem tot fugiţi la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi, până la moarte». Iar în partea finală a memoriului scriau: «Şi ne rugăm… pentru ai noştri care noi, satele, i-am ales oameni şi i-am trimis la preânălţata Curte, anume Popa Măcinic şi Oprea Miclăuş. Să fii Măria Ta într-ajutor ca să se sloboadă, căci sunt oameni buni şi sunt oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi»[7]. În sinodul convocat de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Alba-Iulia, s-a cerut de asemenea eliberarea lui Oprea Miclăuş şi a preoţilor Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu[8]. Într-un me­moriu cu data de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea aceloraşi deţinuţi, căci «ei n-au vină mai mare decât noi toţi românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră»[9].

Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să ştie că, pe la începutul anului 1756, unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să evadeze din robie. Guvernul ardelean cerea autorităţilor în subordine să supravegheze pe soţia lui Oprea Miclăuş, socotind că el este cel evadat[10]. S-ar putea ca acela care evadase să fi fost prins şi readus în închisoare, ori va fi pierit de foame şi de frig în Munţii Tirolului, şi desigur cei de acasă nu vor fi ştiut nimic de soarta lor. Acasă n-a mai ajuns nici unul, din moment ce s-a făcut atâtea intervenţii pen­tru eliberarea lor, iar la 24 iulie 1784, soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif al II-lea, pentru eliberarea lui, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el[11]. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zi­lele în fioroasa temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununile muceniciei şi ale îm­părăţiei lui Dumnezeu[12].

SFINŢI ROMÂNI ŞI APĂRĂTORI AI LEGII STRĂMOŞEŞTI (PATRIARHIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Bucureşti, 1987) – Pr. prof. dr. MIRCEA PĂCURARIU

[3] Dr. I. Lupaş, ibidem, p. 416 (22).

[4] Memoriul, la Dr. S. Dragomir, ibidem, vol. I, anexa 59, p. 86-88; reprodus şi la Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru seminariile teologice, ed. a Il-a, Sibiu, 1978, p. 252-254.

[5] Dr. I. Lupaş, Contribuţii documentare la istoria satelor transilvănene, Sibiu, 1944. p. 69 şi urm.

[6] Dr. Silviu Dragomir, ibiclem, vol. I, anexa 96, p. 153 şi vol. II, p. 32; Dr. I. Lupaş, Doi precursori…, p. 419 (25).

[7] Dr. Silviu Dragomir, ibidem, vol. I, anexa 105, p. 161-162; vol. II, p. 59.

[8]Ibidem, vol. II, p. 195

[9] ibidem, p. 223-224.

[10] Ibidem, anexa 9, p. 318-319.

[11] Ibidem, p. 308

[12] Despre moartea mucenicească a credinciosului Oprea Miclăuş şi a preoţilor Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, relatează şi cronica în versuri intitulată Plîngerea sfintei mănăstiri a Silvaşului (Prislop): «Şi pre câte trei din Viena i-au închis şi acolo viaţa lor s-a stins». Cf. Dr. I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, ed. a II-a, Craiova, 1941, p. 73.

Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din rândul preoţilor şi credincioşilor ortodocşi români din Transilvania s-au ridicat numeroşi apărători ai dreptei-credinţe, în faţa încercărilor auto­rităţilor habsburgice de a-i trece cu forţa la uniaţie. Între aceş­tia se numărau cuvioşii ieromonahi Visarion Sărai, Sofronie de la Cioara şi Nicodim, protopopul Nicolae Pop din Balomir, preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi loan din Galeş, loan din Aciliu, loan din Poiana Sibiului, loan şi Oprea din Sălişte, loan Piuariu din Sada, preotesele din Tilişca, din Poiana şi din Deal, credincioşii ţărani Oprea Miclăuş din Sălişte, loan Oancea din Făgăraş, Constantin Petric din Jina, loan Crăciun din Cărpiniş, Toma Maier din Răhău, Tănase (Todor) Todoran din Bichigiu – în părţile Bistriţei. Istoria a păstrat şi alte mii de nume ale preoţilor şi ale credincioşilor, – bărbaţi, femei şi chiar copii -, mai ales din satele: Sălişte, Poiana, Jina, Tilişca, Deal, Căr­piniş, Colun, Cuzdrioara, lângă Dej etc, ucişi sau morţi în urma suferinţelor îndurate, maltrataţi, întemniţaţi, bătuţi ori alun­gaţi din satele lor.

Între aceştia, un loc aparte ocupă vrednicul mărturisitor al credinţei ortodoxe, Preotul loan din satul Galeş, din părţile Sibiului. Se crede că a fost hirotonit fie la Bucureşti, fie la Râmnic ori la Carloviţ, ca şi alţi tineri transilvăneni, în lipsa unui ierarh ortodox atunci în Transilvania. Într-un raport al episcopului rutean unit Manuil Olszavszky de la Muncaci, din 1746, – care fusese trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a românilor transilvăneni, – între preoţii pe care-i pre­zenta ca potrivnici ai unirii cu Roma se număra şi loan din Galeş[1]. În decembrie 1750, el figura printre cei şase semnatari ai unui lung memoriu adresat de românii din părţile sudice ale Transilvaniei mitropolitului ortodox sârb din Carloviţ, Pavel Nenadovici, prin care-i relatau suferinţele pe care le îndură pentru credinţa lor strămoşească[2]. În acest memoriu erau pre­zentate chiar şi propriile sale necazuri prin cuvintele: «Şi au trimis în numitu sat, în Galeş, doi slujitori ai cetăţii ca să prinză un popă şi n-au găsit pre popa acasă. Şi era pe la miezul nopţii, ci au găsit numai pre preutiasa sa, au început a o bate şi s-o lege, iară ea au început a ţipa. Vecinii au sărit să vadă ce va să fie, slujitorii au tras cu un pistol ş-au puşcat un om şi numai decât au căzut…».

Cu două săptămâni înainte de Paştile anului 1752, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, «împreună cu mai mulţi români» au pornit spre Becicherec, în Banat, unde se gă­seau alţi doi neînfricaţi luptători pentru Ortodoxie, anume cre­dinciosul Oprea Miclăuş din Sălişte şi preotul Moise Măcinic din Sibiel, pentru a le duce un memoriu al românilor din părţile de sud ale Transilvaniei, ca ei să-l prezinte apoi împărătesei Maria Tereza, la Viena[3].

Reîntors din Banat, Preotul Ioan se afla din nou în fruntea acţiunii de apărare a Ortodoxiei, căci la 16 aprilie 1756, epis­copul unit Petru Pavel Aron informa guvernul despre activita­tea acestuia[4]. Cu câteva zile înainte, un oarecare Olasz Ferenc informa pe episcopul romano-catolic maghiar din Alba Iulia despre «agitaţiile» pe care le făcea Preotul Ioan în părţile Se­beşului, ale Orăştiei şi ale Hunedoarei[5]. Se pare că s-au mai înaintat plângeri şi s-au mai luat măsuri împotriva lui şi mai înainte, de vreme ce, tot la 10 aprilie 1756, el adresa o notă-protest Sfatului oraşului Sibiu, declarând cu demnitate că, dacă au trimis la el «călăraşi şi plăiaşi noaptea, ca la un hoţ, iară nu ca la un preot nevinovat, pentru aceasta în arişte nu voi veni, că nu sunt tâlhariu»[6].

Dar nu peste mult timp, în luna mai 1756, a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Bătrânul său tată, Ioan Burborea (Vâr­vorea), înainta atunci o scrisoare Tezaurariatului din Transil­vania, solicitând eliberarea lui din închisoare, pe cauţiune, sau cel puţin să-i dezlege lanţurile, pentru a se bucura de lumina zilei[7].

Nimeni n-a ţinut însă seama de rugămintea unui părinte în­durerat de suferinţa fiului său preot. Dimpotrivă, împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus în secret în închisoarea ce­tăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo până la moarte («ad per-petuos carceres»)[8]. În anul următor, Cancelaria aulică din Viena cerea Directoratului cameral din Transilvania să-l deporteze pe Preotul Ioan, fie într-o fortăreaţă din Italia, fie la Graz, unde să fie reţinut pentru toată viaţa. Faptul că nu s-a precizat locul detenţiei lui a dus la o nouă corespondenţă, dispunându-se, în cele din urmă, la 16 noiembrie 1757, să fie dus cu escortă mili­tară de la Deva în Banat, iar de acolo la Graz[9].

Spre deosebire de alţi tovarăşi ai săi de suferinţă despre al căror sfârşit nu ştim nimic, despre Părintele Ioan din Galeş avem două mărturii târzii. Astfel, cronicarul braşovean Radu Duma menţiona că în anul 1776 câţiva comercianţi din Braşov, aflaţi în treburi negustoreşti la Graz, l-au cercetat în temniţă, mărturisindu-le «că mai bine va muri acolo decât să-şi lase cre­dinţa cea pravoslavnică». Se pare că după un şir lung de ani, a fost mutat în închisoarea de la Kufstein, unde îşi sfârşiseră viaţa şi alţi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În adevăr, în 1780, un alt întemniţat de acolo, sârbul Ghenadie Vasici, fost pretendent la scaunul episcopal ortodox din Transilvania, a iz­butit să trimită o scrisoare către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse şi ţarinei Ecaterina a II-a, rugându-i să intervină pentru eliberarea lui. Între altele, Ghenadie scria: «Aici în fortăreaţă este şi un preot român din Transilvania, cu numele loan, care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţa ortodoxă». Acesta nu putea fi decât loan din Galeş, întemniţat cu 24 de ani în urmă, adică în 1756[10].

Aşa şi-a sfârşit viaţa, departe de familia şi de păstoriţii lui, cinstitul Preot Mărturisitor loan, din Galeşul Sibiului, împodo­bit cu nimbul mucenicesc, numele lui cinsteşte în veci patria şi neamul din care s-a ridicat, rămânând statornic în credinţa ortodoxă.

SFINŢI ROMÂNI ŞI APĂRĂTORI AI LEGII STRĂMOŞEŞTI (PATRIARHIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Bucureşti, 1987) – Pr. prof. dr. MIRCEA PĂCURARIU

[3] Dr. I. Lupaş, Contribuţii documentare la istoria satelor transilvane, Sibiu, 1944, p. 69-71.

[4] Dr. S. Dragomir, ibidem, vol. II, p. 47, cap. Un mucenic uitat: popa Ioaneş din Galeş; cf. şi anexa 4, p. 315; Dr. I. Lupaş, Doi precursori ai lui Horia în audientă la Curtea împărătească din Viena, în «An. Acad. Rom.», mem. secţ. ist., s. III, t. XXVI, 1944, m. 14, Bucureşti, p. 469-470 (în extras, p. 76-77).

[5] Dr. S. Dragomir, ibidem, vol. II, anexa 3, p. 314-315.

[6] Ibidem, p. 48 şi anexa 2, p. 314.

[7] Ibidem, p. 48-49 şi vol. I, anexa 101, p. 157-158.

[8] Ibidem, p. 49.

[9] Amănunte, ibidem, p. 49-50.

[10]. Ibldem, p. 309

Prea multe date biografice despre mitropolitul Iorest nu se cunosc. Se ştie doar că era originar din Transilvania şi că, din botez, se numea Ilie. încă din copilărie a fost dat la carte în mănăstirea Putna, unde mai târziu a şi fost călugărit, primind numele Iorest. După ce a fost hirotonit preot, a fost ales mitropolit al Transilvaniei la stăruinţele domnului Moldovei Vasile Lupu. Hirotonia întru arhiereu a fost săvârşită de mitropolitul Teofil al Ţării Româneşti, în luna noiembrie a anului 1640, la Târgovişte.

Noului mitropolit i s-a fixat un „program” de către principele Rakozcy, prin care i se cerea, printre altele, traducerea, tipărirea şi răspândirea printre ortodocşi a rugăciunilor calvine şi, mai ales, a Catehismului calvinesc, acesta urmând a fi predat copiilor ortodocşi în cadrul unor ore speciale. Pentru că a refuzat să-şi înstrăineze păstoriţii de la dreapta credinţă, „a îndemnat diavolul pe popa cel mare al Craiului, pe Gheorghe Csulay, care este în eresul luterănesc precum şi însuşi Craiul şi toţi ungurii, şi au calomniat pe acest Orest la craiul, aducând asupra lui un mare neadevăr. I-au luat tot ce avea, şi pre dânsul l-au închis în temniţă unde a şezut nouă luni, împreună cu mulţi ierei şi creştini, nu pentru vre-o vinovăţie ci pentru credinţa creştinească pentru că nu voia a se perverti la îuteranism” (fragment dintr-o scrisoare adresată ţarului Rusiei de către ierarhii moldoveni, în anul 1645).

În noiembrie 1643, mitropolitul lorest a reuşit să se elibereze din închisoare pe baza chezăşiei a 24 de persoane, obligându-se să plătească, în schimb, vistieriei crăieşti 1000 de taleri. Din Transilvania, lorest s-a întors ia Putna şi de aici a plecat în Rusia pentru a strânge milostenie. La 26 august 1645, vlădica lorest a fost primit de ţar, căruia i-a dăruit părticele din moaştele sfântului Dumitru. După câteva luni petrecute în Moscova, mitropolitul lorest s-a înapoiat în Moldova cu daruri bogate, răscumpărându-şi chezaşii.

Restul vieţii, mitropolitul lorest şi î-a petrecut la mănăstirea sa de metanie, Putna, unde a trăit până spre sfârşitul deceniului opt al veacului al XVIII-lea. Pe una din filele unui Minei putnean s-a găsit următoarea însemnare: „Să se ştie când a murit vlădica lorest: anul 1678, martie, 12″. După tradiţie, mormântul mitropolitului se găseşte lângă Sfântul Altar, în exteriorul bisericii Putnei. Pentru suferinţele îndurate, precum şi pentru mărturisirea dreptei credinţe în Transilvania, mitropolitul Ilie lorest a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 28 februarie 1950, fiind pomenit în fiecare an în ziua de 24 aprilie.

fragment din Articolul “Ierarhi Ingropați la Mănăstirea Putna” din revista “Cuvinte catre tineri” scris de monahul Alexie Cojocaru.

Dupa inlaturarea lui Ilie Iorest din scaunul de mitropolit al Transilvaniei, in 1643, soborul protopopilor romani ardeleni a ales in locul sau pe ieromonahul Stefan (din botez Simion), din manastirea de la Alba Iulia. In timpul pastoririi lui s-a tiparit Noul Testament de la Alba Iulia, in anul 1648, prima editie in romaneste, cu o impresionanta prefata, scrisa probabil de mitropolit, in care se punea problema unitatii limbii romanesti.

In vara anului 1656, dupa moartea lui Simion Stefan, in scaunul vacant a fost ales protopopul vaduv Simion Brancovici din Ineu (jud. Arad). Spre deosebire de alti mitropoliti din trecut, viata lui este destul de bine cunoscuta, dintr-o Cronica scrisa de fratele sau, invatatul Gheorghe Brancovici. Din aceasta Cronica aflam ca viitorul mitropolit facea parte dintr-o veche familie sarbeasca, se pare, originara din Hertegovina. Pe la sfarsitul secolului al XVI-lea, aceasta familie s-a refugiat in partile Aradului, din pricina expansiunii turcesti; traind vreme indelungata printre romani, familia respectiva s-a romanizat. Din sanul ei s-au ridicat cativa episcopi care au pastorit la Ineu (jud. Arad), numit pe atunci Ienopole: Matei, apoi fiul sau Sava si Longhin, hirotonit “mitropolit” de catre patriarhul Chiril Lucaris.

Viitorul mitropolit al Ardealului s-a nascut in jurul anului 1620, in Ineu, primind la botez numele Simeon. A invatat carte in casa parinteasca, apoi a calatorit prin Ungaria, Serbia, Bulgaria si, in cele din urma, s-a indreptat spre manastirea Comana, din Tara Romaneasca, unde se retrasese vladica Longhin, fratele tatalui sau. Desigur, acolo si-a completat si invatatura. Afland de moartea tatalui, a doi frati si a unei surori, s-a reintors acasa, s-a casatorit, a avut copii, dar acestia i-au murit de mici. Intre timp a murit Gheorghe Brancovici, protopopul Ineului, o alta rudenie. Credinciosii de acolo l-au rugat atunci pe tanarul Simeon sa-si inchine viata slujirii lui Dumnezeu ca preot-protopop. Raspunzand la staruintele acestora a plecat in Tara Romaneasca, unde a fost hirotonit preot, la Targoviste, de catre mitropolitul Stefan, care pastorea atunci. Dupa hirotonie si un popas la manastirea Comana, preotul Simon s-a reintors la turma sa duhovniceasca din Ineu. Aici afla cu durere ca sotia ii murise cu putine zile inainte de hirotonie, iar batrana sa mama se calugarise. Invingand necazurile vaduviei, a pastorit mai multi ani ca preot-protopop in Ineu, ingrijindu-se nu numai de viata duhovniceasca a pastoritilor sai, ci si de apararea lor in fata invadatorilor turci, a caror stapanire se intinsese pana in partile vestice ale teritoriului romanesc de astazi.

In vara anului 1656 se petrece o noua schimbare in viata preotului-protopop din Ineu, fiind ales in scaunul vacant de mitropolit al Transilvaniei, cum am aratat mai sus. Potrivit vechiului obicei, a plecat in Tara Romaneasca, unde a fost calugarit sub numele Sava, in catedrala mitropolitana din Targoviste, la praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, iar dupa trei zile a fost hirotonit arhiereu, in aceeasi catedrala, de catre mitropolitul Stefan, unchiul sau Longhin si alti arhierei. Incarcat cu daruri oferite de domnitorul Constantin Serban Basarab si vladicii tarii, s-a reintors la fiii sai duhovnicesti, fiind primit cu mare cinste si instalat la Alba-Iulia.

Desi indelungata, pastoria lui ca mitropolit a fost mult tulburata de propoganda calvina pe care incercau sa o desfasoare printre romanii ortodocsi conducatorii confesiunii calvine maghiare, sprijiniti de principii Transilvaniei, dar si din cauza razboaielor si a schimbarilor politice care au avut loc in primii ani de pastorire. Astfel, in anii 1659-1661, Sava a fost chiar inlocuit cu alti doi mitropoliti: cu Ghenadie III, iar dupa moartea acestuia, cu Daniil. Abia in aprilie 1662 a primit o noua diploma de confirmare in scaun din partea noului principe calvin al Transilvaniei, Mihail Apaffi. De acum inainte pastorirea lui s-a desfasurat fara intrerupere pana in 1680, desi cu multe neajunsuri, provocate de refuzul sau de a colabora cu principele si cu ceilalti conducatori ai confesiunii calvine.

Datorita greutatilor materiale prin care trecea Biserica sa, in anul 1668 mitropolitul Sava a fost nevoit sa plece in Rusia dupa ajutoare, asa cum facusera Ilie Iorest si chiar unchiul sau, mitropolitul Longhin. Calatoria este descrisa pe larg in Cronica fratelui sau Gheorghe, care il insotea. A stat in Moscova vreo trei luni, fiind primit in doua randuri de tarul Alexei Mihailovici Romanov, care i-a oferit mai multe ajutoare pentru Mitropolia sa, cu dreptul – pentru el si urmasii sai – de a calatori in Rusia dupa ajutoare tot la sapte ani. La sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel a slujit in biserica Uspenia din Kremlin, alaturi de patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei, cel al Moscovei si alti ierarhi, rusi sau straini, prezenti la lucrarile unui mare sinod convocat atunci la Moscova.

Dupa reintoarcerea din aceasta calatorie, pentru mitropolitul Sava a inceput o perioada de noi asupriri din partea lui Mihail Apaffi si a celorlalti carmuitori calvini, constienti ca acea calatorie la Moscova i-a intarit increderea in biruinta credintei ortodoxe. Drept aceea, in februarie 1669, principele a dat un decret prin care se impuneau mitropolitului o serie de ingradiri, cea mai grea fiind aceea a supunerii sale fata de superintendentul calvin maghiar din Alba Iulia in toate problemele bisericesti, masura reinnoita dupa cinci ani.

Cu toate acestea, mitropolitul a stiut sa infrunte masurile umilitoare ale principelui, salvand insasi existenta Bisericii ortodoxe si a neamului romanesc. Se cunosc chiar cateva fapte ale lui care au dus la intarirea vietii bisericesti din cuprinsul eparhiei pe care o carmuia. De pilda, in 1670 a facut o calatorie in Tara Romaneasca, unde domnitorul Antonie Voda i-a intarit o veche danie de 6000 de aspri pe an pe seama Mitropoliei sale. In 1672 a sfintit manastirea Moisei din Maramures, care exista si azi. In 1675 a convocat un “sobor” sau adunare de protopopi, preoti si mireni in Alba Iulia, cand s-au luat mai multe masuri cu privire la intarirea vietii religios-morale a preotilor si credinciosilor romani din Transilvania. De pilda, preotii erau indatorati sa predice si sa slujeasca in romaneste in fiecare zi de duminica si sarbatoare, iar in timpul posturilor zilnic. Alte masuri priveau disciplina clerului, hotarandu-se depunerea celor nevrednici de slujirea preoteasca. Cateva masuri priveau inlaturarea suprestitiilor, mai ales a celor legate de cultul mortilor. Credinciosilor li se cerea sa se impartaseasca de patru ori pe an, sa ia parte la slujbele care se savarseau in zilele de duminici si sarbatori, sa cunoasca rugaciunile, Crezul si cele 10 porunci, sa-si trimita copiii la biserica in vederea catehizarii. Asadar, mitropolitul Sava era mereu preocupat de ridicarea duhovniceasca si culturala a clerului si a credinciosilor sai.

Desigur, toate actiunile mitropolitului au provocat nemultumirea dar si teama principelui si a carmuitorilor confesiunii calvine din Transilvania. Se adauga la aceasta si descoperirea unui complot indreptat impotriva lui Apaffi, la care isi daduse consimtamantul si fratele mitropolitului, carturarul Gheorghe Brancovici. De aceea, din dispozitia principelui, la 2 iunie 1680 s-a constituit un “scaun de judecata” la Alba Iulia, format din 101 persoane (conducatori calvini maghiari, protopopi romani filocalvini, mireni s.a.), in vederea judecarii mitropolitului Sava. A fost judecat si condamnat in aceeasi zi, dupa o cunoscuta colectie de legi medievale transilvane, “Approbatae Constitutiones” si dupa “Canoanele” Bisericii calvine maghiare, cu depunerea din treapta.

Indata dupa pronuntarea sentintei, a fost aruncat in inchisoare, iar averea confiscata de principe. S-a constatat, cu acest prilej, ca avea cate o frumoasa biblioteca, in Alba Iulia si Sibiu, cu sute de carti latinesti, romanesti si unguresti, care dovedesc preocuparile carturaresti ale mitropolitului. Odata cu el a fost aruncat in inchisoare si fratele sau Gheorghe, dar acesta a fost eliberat nu dupa mult timp.

Cronicarul maghiar Mihail Cserei, contemporan cu Sava, scria ca unii dintre acuzatorii sai au fost “mituiti cu daruri”, ca sa-i aduca acuze nedrepte, ca “i-a fost pradata intreaga avere” si ca in inchisoare “era batut pana cand se rupea camasa si carnea de pe trupul lui”. Aceleasi lucruri le relata si pastorul sas Andrei Gunesch din Petresti (jud. Alba). Mult mai tarziu, istoricul Samuil Micu scria ca “tot norodul si clerul romanesc ca un lucru adevarat tine, cum de la cei batrani au luat, ca Sava toate intamplarile acestea le-a patit pentru credinta, ca s-a impotrivit eresului calvinesc si l-a lepadat si n-a vrut a se uni cu acela”. Iar Petru Maior in cartea sa Istoria Bisericii romanilor, aduce alte cateva amanunte: “In castelul de la Blaj al principelui Apaffi, dintru a carui porunca laudatul Sava fu batut de moarte, dupa aceia din nou bagat in temnita si de acolo scos in toata vinerea, fu batut cu toiege pana la moarte”.

Adevarul este ca, la scurt timp dupa judecarea si intemnitarea lui Sava, s-au facut mai multe incercari pentru eliberarea lui, prin mijlocirea fratelui sau Gheorghe, care a cerut sprijinul domnitorului Serban Cantacuzino al Tarii Romanesti si al lui Constantin Brancoveanu, viitorul domn. Din ratiuni de ordin politic – pentru a nu ajunge la neintelegeri cu domnul muntean – Mihail Apaffi l-a eliberat pe mitropolit din inchisoare, la o data pe care nu o cunoastem. Batran si bolnav, a trecut la cele vesnice, in primele luni ale anului 1683, probabil in aprilie. Nu stim unde se gaseste mormantul sau.

Asadar, mitropolitul Sava a fost o mare personalitate a vietii bisericesti a romanilor transilvaneni. Pastorind aproape un sfert de veac in imprejurari din cele mai vitrege, el a izbutit, totusi, sa-si apere clerul si credinciosii in fata oricaror incercari de instrainare de credinta stramoseasca si de neamul din care faceau parte. Pentru stradaniile depuse de el in acest scop, dar mai ales pentru suferintele pe care le-a indurat spre sfarsitul vietii cu demnitate si rabdare crestineasca, a fost socotit de urmasi ca un “mucenic” sau “martir” al legii stramosesti. Asa se explica hotararea sinodala din 1950 privind canonizarea sa, act care s-a savarsit apoi la Alba Iulia, adica acolo unde a pastorit, in anul 1955. De atunci este praznuit in fiecare an la 24 aprilie, odata cu inaintasul sau Ilie Iorest. Dupa aceasta data s-a intocmit slujba lor, care a fost introdusa in Minei, la ziua respectiva, precum si acatistul lor; s-au ridicat biserici care au drept ocrotitori fie pe unul din ei fie pe amandoi, iar chipul lor s-a zugravit in numeroase biserici, mai ales in Transilvania.

Cunoscand aceste fapte din viata celor doi sfinti transilvaneni, sa ne rugam lor, zicand: “O, preafericitilor ierarhi ai lui Hristos, Ioreste si Sava, care prin stradaniile si patimile voastre din viata v-ati invrednicit sa dobanditi partea cea de-a dreapta Tatalui ceresc, primind rugaciunile noastre cele smerite de acum, cereti de la Bunul Dumnezeu sa daruiasca Bisericii Sale tarie, tarii noastre pace si intru toate buna sporire, iar noua, credinciosilor, iertare de pacate si mare mila”. (Din Acatistul Sfintilor Iorest si Sava, condacul 13).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,
“Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994

In anul 1950, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat sa fie trecuti in calendarele ortodoxe romanesti, ca sfinti si marturisitori, cativa ierarhi, calugari si credinciosi din neamul nostru. Intre acestia se numarau si Sfintii Ierarhi si Marturisitori Ilie Ioarest si Sava Brancovici, mitropolitii Transilvaniei. Canonizarea lor – adica trecerea in randul sfintilor, dupa randuiala ortodoxa –s-a facut in 1955, la Alba Iulia, orasul in care si-au desfasurat activitatea ca mitropoliti.Este firesc sa ne intrebam: carui fapt se datoreaza cinstea deosebita de care s-au invrednicit acesti doi mitropoliti ai Transilvaniei? Prin ce merite au ajuns sa stea in apropierea lui Dumnezeu, sa fie considerati ca prieteni si casnici ai Sai si sa mijloceasca, prin rugaciunile lor, harul si ajutorul lui Dumnezeu pentru noi, urmasii pastoritilor lor de acum trei veacuri? Pentru a intelege mai bine viata si lucrarea lor de aparare a Ortodoxiei, sunt necesare cateva lamuriri privind starea politica-nationala a vremii in care au trait.

Biserica Ortodoxa romaneasca din Transilvania de alta data si-a desfasurat activitatea in imprejurari deosebit de vitrege, determinate de asupririle nationale, sociale si religioase la care era supus poporul roman de aici. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxa a avut un rol covarsitor in istoria poporului, fiind singura institutie romaneasca, in jurul careia se desfasura intreaga viata nationala, culturala si religioasa a romanilor. Cea mai de seama institutie a lor era Mitropolia Ortodoxa, care a avut multa vreme sediul in orasul Alba Iulia. Se stie ca, dupa 1541, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate turceasca, avand in frunte principi de nationalitate maghiara, cu sediul la Alba Iulia. La scurt timp, Dieta tarii a recunoscut ca “recepte” trei confesiuni noi, nascute din Reforma protestanta: luterana, clavina si unitariana, fireste, pe langa Biserica romano-catolica existenta mai de mult. Doar romanii si credinta lor ortodoxa au ramas in afara legii, socotiti ca “tolerati” in propria lor tara. In acelasi timp principii calvini maghiari din Alba Iulia si carmuitorii confesiunii calvine (numiti superintendenti) au inceput o lucrare de propovaduire a noii invataturi calvine printre romanii ortodocsi. Era o actiune foarte primejdioasa, caci prin primirea invataturii calvine, romanii se instrainau nu numai de credinta ortodoxa stramoseasca, ci si de neamul din care faceau parte, adica se maghiarizau. Era un atac direct, care urmarea insasi distrugerea neamului romanesc. In ciuda multelor incercari ale principilor si superintendentilor din Alba Iulia de a calviniza pe romani, acestia au ramas statornici in drapta credinta, mentinandu-se astfel si fiinta nationala romaneasca. Un rol important in aceasta lucrare de aparare a Ortodoxiei si a neamului au avut vladicii de atunci, – fie mitropolitii din Alba Iulia, fie episcopii din Vad si Maramures -, precum si smeritii preoti din satele noastre, cu putina invatatura, dar insufletiti de ravna intru slujirea neamului lor.

Intre acesti aparatori ai dreptei credinte s-a numarat si mitropolitul Ilie Iorest din Alba Iulia. Se nascuse in jurul anului 1600, intr-un sat din Transilvania, undeva in partile invecinate cu Moldova, sau in Maramures. S-a inchinoviat de tanar in manastirea Putna, minunata ctitorie a lui Stefan cel Mare, in care au vietuit in curgerea veacurilor, atatia calugari transilvaneni. Dupa ce a invatat carte si randuielile bisericesti, a fost calugarit sub numele Iorest – in locul celui de Ilie primit la botez – iar dupa un timp a fost hirotonit preot-ieromonah. O insemnare pe un manuscris, din anul 1637, arata ca a fost copiat sub indrumarea mitropolitului Anastasie Crimea al Moldovei, apoi a “ieromonahului Iorest, egumen”. Presupunem ca este viitorul mitropolit, ajuns intre timp egumen la Putna, avand deci si preocupari culturale.

In toamna anului 1640 a trecut la cele vesnice mitropolitul Gheonadie II al Transilvaniei. La staruintele domnitorului Vasile Lupu al Moldovei, in scaunul vacant a fost ales ieromonahul Iorest de la Putna. Potrivit traditiei a fost hirotonit arhiereu la catedrala din Targoviste, ctitoria lui Neagoe Voda Basarab, de catre mitropolitul Teofil, care pastorea pe atunci, impreuna cu alti arhierei. Fara indoiala ca domnitorul Matei Basarab a oferit noului ierarh felurite daruri, asa cum au primit toti ceilalti mitropoliti ai Transilvaniei. A fost instalat apoi, cu cinstea cuvenita, in catedrala mitopolitana din Alba Iulia, ctitorita de marele domn al unirii, Mihai Viteazul. Dar cu prilejul confirmarii sale in demnitatea de mitropolit de catre principele Gheorghe Rakoczy I, i s-au impus mai multe indatoriri, care nu urmareau altceva decat inlesnirea propagandei calvine printre romani. Intre altele i se cerea sa traduca si sa tipareasca in romaneste anumite rugaciuni si cantari calvine, precum si un Catehism calvinesc. Noul mitropolit n-a indeplinit, insa, nici una din indatoririle acestea, ci a ramas statornic in dreapta credinta, impreuna cu pastoritii sai. S-a interesat indeaproape de viata bisericeasca din cuprinsul eparhiei: a facut vizite canonice, a convocat “soborul mare” al Mitropoliei, format din protopopi si unii preoti, a facut hirotonii de preoti, a terminat de tiparit, la Alba Iulia, Evanghelia cu invatatura, data in lucru inca de inaintasul sau, a intretinut legaturi cu Moldova. El va fi fost intarit in adevarurile Ortodoxiei si de Sindoul de la Iasi, din septembrie-octombrie 1642, care a aprobat Marturisirea Ortodoxa a mitropolitului roman Petru Movila al Kievului.

Dar tot in anul 1642 calvinii au tiparit, in satul Prisaca, un Catehism calvinesc in romaneste, caruia i s-a dat, cativa ani mai tarziu cunoscutul Raspuns din partea invatatului mitropolit Varlaam al Moldovei. Se pare ca mitropolitul Iorest s-a impotrivit la tiparirea si raspandirea Catehismului, fapt care a accentuat nemultumirile mai vechi pe care le aveau impotriva lui carmuitorii calvini. Asa se face ca la inceputul anului 1643, din ordinul principelui Gheorghe Rakoczy I, s-a convocat “un sinod” de protopopi, preoti si mireni, care a hotarat inlaturarea mitropolitului Iorest din scaunul vladicesc.

Este sigur ca la indepartarea mitropolitului Iorest din scaun au stat si motive de ordin politic, determinate de inasprirea relatiilor dintre Gheorghe Rakoczy I si Vasile Lupu, care il recomandase la ocuparea scaunului mitropolitan. Dar adevaratele motive care au dus la inlaturarea lui din scaun se desprind din spusele traditiei, consemnata mai tarziu in lucrari scrise. De pilda, Samuil Micu, in lucrarea sa Scurta cunostinta a istoriei romanilor, scria ca “pentru impotrivirea pastoriceasca cu care s-au pus impotriva eresului calvinesc si nu au voit a primi impartasirea lui, la care domnul tarii il silea, au fost lepadat din episcopie si ca sa nu vaza ca pentru credinta patimeste, i-au scornit nume rau si i-au facut para mincinoasa”. Iar Gheorghe Sincai scria ca “acesta s-au lepadat din vladicie pentru ca n-au primit catehismul (calvinesc n.n.)”.

Inlaturat din scaunul mitropolitan, Iorest a fost aruncat in inchisoare, impreuna “cu multi preoti crestini”, cum se arata intr-o scrisoare de atunci, iar bunurile i-au fost confiscate. A fost eliberat abia in noiembrie 1643, dupa noua luni de detentie, pe baza raspunderii ce si-au luat-o 24 de credinciosi ca va plati 1000 de taleri, suma mare pe atunci, pentru vistieria principelui. Dupa eliberare, s-a reintors la manastirea Putna.

In iunie 1645, mitropolitul Iorest a plecat in Rusia, pentru a strange ajutoare, in vederea rascumpararii celor 24 de garanti, asa cum facusera si alti ierarhi si calugari transilvaneni. Avea o scrisoare de recomandare catre tarul Rusiei, Mihail Feodorovici Romanov, semnata de ierarhii moldoveni, in care infatisau pe scurt viata mitropolitului si suferintele pe care le indurase din partea carmuitorilor calvini; o alta scrisoare primise din partea lui Vasile Lupu. Ajuns la Moscova, a fost primit de tar in doua randuri, obtinand felurite daruri si bani. Se pare ca s-a reintors in tara in primavara anului urmator.

Si-a petrecut restul vietii in manastirea sa de metanie, la Putna, dupa ce-si va fi rascumparat garantii din Transilvania prin platirea celor 1000 de taleri. A murit la adanci batraneti, dupa cum aflam dintr-o insemnare pe un Minei in manuscris: “Sa se stie cand a murit vladica Iorist, in anul 7816 (1678), luna martie 12”. Inseamna ca a fost asezat spre vesnica odihna in ctitoria marelui aparator al crestinatatii, Stefan cel Mare.

Din toate acestea se vede ca mitropolitul Iorest a fost un neinfricat aparator al Ortodoxiei in Transilvania, oferind o minunata pilda de statornicie in credinta pastoritilor sai, un ierarh insufletit de dragoste fata de Hristos, de neamul sau si de pamantul stramosesc.

Acestea au fost motivele care au dus la trecerea lui in randul sfintilor in anul 1955, alaturi de unul dintre urmasii sai, mitropolitul Sava Brancovici. Cinstita lui praznuire se face in fiecare an la 24 aprilie, cu slujbe nou alcatuite intru cinstirea lor. Unii din cei care sunt primiti in ingerescul cin calugaresc, isi iau numele lui, iar bunii crestini se straduiesc sa-i urmeze viata pilduitoare de munca, de rugaciune, de sfintenie si de ravna fata de credinta stramoseasca.

“Mladita odraslita din tulpina neamului nostru, fericite Ioreste, pentru credinta ta cea neclintita si pentru dragostea ta de popor ai fost aruncat in temnita, invrednicindu-te de cununa cea nevestejita a marturisitorilor lui Hristos; pentru aceasta si noi cu dragoste te laudam pe tine, zicand: Bucura-te, ierarhe Ioreste, prea cinstite parinte!”. (Din Acatistul Sfintilor Ierarhi Iorest si Sava, icosul 9).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

“Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994

In stravechiul pamant romanesc al Maramuresului, a existat o viata si organizare bisericeasca ortodoxa, care poate fi urmarita inca din primele veacuri crestine. Pe la mijlocul veacului al XV-lea, fratii cneji Drag si Dragos (primul “descalecator” in Tara Moldovei), au ctitorit o manastire, cu hramul Sfantului Arhanghel Mihail, in satul Peri (azi in Ucraina subcarpatica). In 1391, la rugamintea urmasilor acestor ctitori, manastirea a fost declarata “stavropighie” a Patriarhiei, cu alte cuvinte ii era subordonata direct. In aceasta manastire si-au stabilit resedinta unii episcopi ortodocsi, care indrumau viata duhovniceasca a credinciosilor din Maramures. Dar in satele din nordul acestui pamant romanesc s-au asezat treptat si unii credinciosi ruteni, care-si aveau propriul lor episcop, cu sediul la Muncaci (azi Mukacevo, in Ucraina).

Episcopii romani din Maramures s-au straduit sa mentina credinta ortodoxa si constiinta nationala in sufletul pastoritilor lor de aici. Acesti episcopi, ca si calugarii din schiturile si manastirile maramuresene, au pastrat stranse legaturi cu fratii lor de-o limba, de un neam si de o credinta din Moldova invecinata.

In 1646 o parte din preotii si credinciosii ruteni din eparhia Muncaciului au acceptat unirea cu Biserica Romei, asa cum facusera si o parte din ucraineni, prin as-numita “unire” de la Brest, din anul 1569. In astfel de imprejurari, unii din episcopii ruteni uniti care au pastorit la Muncaci in a doua jumatate a veacului al XVII-lea au incercat sa treaca la Biserica Unita cu Roma si pe unii dintre preotii ortodocsi romani din satele romanesti din Maramures si Satmar.

Pentru a impiedica lucrarea prozelitista a episcopilor uniti de la Muncaci, preotimea romaneasca din Maramures si-a ales un episcop din partea locului, si anume pe protopoul vaduv Iosif Stoica, novil din Criciova. A fost calugarit intr-una din manastirile maramuresene si apoi hirotonit intru arhiereu de catre fostul mitropolit al Moldovei, invatatul Dosoftei, aflat atunci in exil, la Jolkiew, in Polonia. Fara indoiala ca marele mitropolit moldovean l-a intarit in dreapta credinta si l-a indemnat sa vegheze la apararea si pastrarea ei, cunoscand toate uneltirile potrivnicilor Ortodoxiei romanesti. Nu se stie unde si-a avut resedinta; poate intr-una din manastirile maramuresene, fie la Hust, fie el la Uglea, fie in alte locuri. Se cunoaste un antimis sfintit de el in 1692, cu text slavon, in care se intitula: “din mila lui Dumnezeu, episcop ortodox al Maramuresului, exarh al stavropighiei patriarhale constantinopolitane, loctiitor al Mitropoliei din Balgrad (Alba Iulia) din Ardeal”. Inseamna ca in acel an va fi avut si calitatea de loctiitor de mitropolit al Transilvaniei, scaunul fiind vacant. Se cunosc cateva “soboare” de preoti si mireni, luandu-se felurite masuri pentru bunul mers al vietii bisericesti din eparhia Maramuresului. A facut vizite in parohii, a sfintit biserici, a hirotonit preoti, a rostit cuvinte de invatatura in fata pastoritilor sai.

Episcopul Iosif ramane in istoria Bisericii noastre ca un ierarh vrednic, care a stiut sa-si apere pastoritii in fata oricaror incercari ale episcopilor ruteni uniti de la Muncaci si ale autoritatilor de stat maghiare de a-i indeparta pe romani de la credinta ortodoxa, prin acceptarea “unirii” cu Biserica Romei. Clerul si credinciosii romani din Maramures au fost cu totul straini de actul unirii savarsit de mitropolitul Atanasie Anghel in 1701. Si acest lucru s-a datorat in primul rand vredniciei episcopului Iosif. Istoricul maghiar Nicolae Bethlen, fost cancelar al Transilvaniei, nota ca episcopul Iosif Stoica a intocmit si o scrisoare impotriva unirii cu Biserica Romei, bazata pe texte din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti, exprimandu-si chiar uimirea ca un roman era capabil sa scrie o lucrare atat de temeinica; este regretabil ca nu o cunoastem.

Dupa 15 ani de pastorie, episcopul Iosif a fost victima unor acuzatii false aduse de dusmanii Ortodoxiei si neamului romanesc. In 1705, vicecomitele Maramuresului, Francisc Darvay, l-a obligat sa semneze un program in 20 de puncte, care periclitau mult credinta ortodoxa si insasi fiinta nationala romaneasca. Refuzand sa faca acest lucru, a fost arestat si intemnitat in cetatea Hust. Nu era strain de aceasta arestare nici episcopul unit de la Muncaci, grecul Iosif Camillis, care urmarea sa numeasca la Sighet un vicar unit, in persoana lui Gheorghe Ghenadie Bizanezi.

Preotii si credinciosii maramureseni au protestat cu demnitate, in mai multe randuri, cerand eliberarea ierarhului lor. In timp ce se gasea in temnita, a fost ales un episcop nou, cu numele Iov Tirca. Si acesta a avut o pastorire agitata, de cativa ani, dupa care autoritatile au ordonat sa se faca o ancheta asupra lui. El a reusit sa se refugieze la timp din Maramures – se pare in Moldova –fiind condamnat la moarte, in lipsa.

Dupa eliberarea din inchisoare, Iosif Stoica si-a indeplinit in ascuns indatoririle sale vladicesti. In 1711, a incercat sa fie reasezat in scaunul episcopal, dar fara rezultat. Dupa putina vreme, tot in acel an, a trecut la cele vesnice.

Asadar, vladica Iosif a fost un vrednic aparator al credintei ortodoxe in Maramures. El a ramas in amintirea credinciosilor ca un marturisitor al credintei ortodoxe si ca un aparator al drepturilor romanilor maramureseni in fata autoritatilor straine opresoare. Acestea au fost motivele pentru care Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif sa fie trecut in randul sfintilor, ca “marturisitor” al credintei ortodoxe. In hotararea sinodala se randuia ca praznuirea lui sa se faca in ziua de 24 aprilie, odata cu mitropolitii Ilie Iorest si Sava Brancovici. In aceeasi hotarare se spunea: “In bisericile care se vor ridica de acum inainte, se va zugravi icoana acestui sfant si mare ierarh, iar pentru ca evlavia binecredinciosului popor roman sa sporeasca fata de el, randuim ca unele din bisericile care se vor zidi sa-si poata lua hramul Sfantului Ierarh Iosif Marturisitorul”.

Sa-l cinstim si noi, cantand: “Indreptator al credintei si invatator prea bland te-ai aratat pastoritilor tai si cu smerenie slujind, pe Hristos ai marturisit. Drept aceea, cu neincetata cantare te laudam zicand: Bucura-te, Sfinte Parinte Ierarhe Iosif, ocrotitor al credinciosilor maramureseni” (Condacul sfantului, glas 4).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

“Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994